Fiecare dintre noi murim , nu vom fi uitati sau poate da.Fiecare dintre noi pierde pe cineva, dar cand pierzi pe cineva drag, iti vine sa te duci cu el. Iti vine sa te refugiezi intr-o lume surda, urasc ca cineva sa tipe sa planga in fata mea, oare din cauza asta lacrimile mele curg in acest memont cand scriu inca o poveste reala.Fiecare lacrima, au trecut 2 ani si tot imi amintesc fiecare clipa petrecuta cu el cu un bunic real ,adevarat care poate uni nu au avut parte de unul cum a fost al meu, era un om bun, iar glumele , povestile lui ma faceau cel mai fericit copil de pe planeta. De ce? Pentru ca era doar al meu si nu il imparteam cu nimeni. Imi este dor de copilarie. Cand totul parea doar o iluzie dar acum cand sunt un adolescent timid, putin rebel si cu multa imaginatie realizez ca totul defapt este doar realul ,imposibilul aduce navalirea in sufletul meu , in capul meu ,iar lacrimile navalesc pe obraji imbujorati. Parca acum imi pregatea sania pentru sezonul rece sa vina vacanta si sa mi-o petrec cu el, parca acum pregateam dulceata de gutui impreuna iar bunica ne tot spunea ca nu facem bine, parca acum i-am rupt un lastar de prun si a fost nervos pe mine doar pentru 5 minute, parca acum faceam prajiturile pentru Craciun, sau cand imi citea acea carte cu proverbe si dupa mi le explica in parte pentru ca eu niciodata nu le intelegeam.Dar totul acum este o amintire profund neuitata!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu